Isus i-a vindecat pe toți cei care au venit la El, atât individual cât și în grup, dar nu toate vindecările sunt menționate pe paginile Scripturii. Pentru că unele dintre acestea sunt menționate în mai multe Evanghelii, am ales versetele cu cea mai detaliată prezentare, precum și pe cele care spun ceva în plus despre eveniment. Pentru fiecare caz în parte găsiți referințele biblice complete, dacă doriți să citiți din Biblie și versetele care nu sunt scrise în acest subcapitol. 1.Omul cu un duh necurat (Luca 4:33-37 și Marcu 1:23-28).
Luca 4:33-37 În sinagogă se afla un om care avea un duh de drac necurat şi care a strigat cu glas tare: „Ah! Ce avem noi a face cu Tine, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne prăpădeşti? Te ştiu cine eşti: Sfântul Lui Dumnezeu.” Isus l-a certat şi i-a zis: „Taci şi ieşi afară din omul acesta!” Şi dracul, după ce l-a trântit jos, în mijlocul adunării, a ieşit afară din el, fără să-i facă vreun rău. Toţi au fost cuprinşi de spaimă şi ziceau unii către alţii: „Ce înseamnă lucrul acesta? El porunceşte cu stăpânire şi cu putere duhurilor necurate, şi ele ies afară!” Şi I s-a dus vestea în toate împrejurimile.
Duhurile rele știau foarte bine cine este Isus. Demonul care-l poseda pe cel care era în sinagogă L-a numit pe Isus Sfântul Lui Dumnezeu și cu toate acestea a încercat să-L intimideze. Dar nu a reușit! Isus l-a certat și i-a zis: „Taci şi ieşi afară din omul acesta!” și demonul a trebuit să plece din acea persoană. Chiar dacă l-a trântit la pământ, omul nu a pățit nimic și a fost bine după ce a fost eliberat. Isus i-a poruncit demonului cu putere, de pe o poziție de autoritate să părăsească persoana pe care o poseda și cei prezenți au rămas uimiți. Pentru că versetul spune despre Isus că „poruncește ca un stăpân chiar şi duhurilor necurate, şi ele Îl ascultă”, înseamnă că și noi cei care Îl avem pe Isus ca Domn, putem face același lucru în Numele Lui Isus. De ce? Pentru că Isus ne-a dat autoritate în Numele Lui peste duhurile rele și chiar peste toată puterea vrăjmașului (Luca 10:19). Dacă credem că avem autoritate în Numele Lui Isus, și avem inima curată pentru că ne-am cerut iertare de orice păcat comis, când poruncim oricărui duh de boală să plece, acesta trebuie să se supună. 2.Tămăduirea unui lepros (Matei 8:2-4, Marcu 1:40-45 și Luca 5:12-16).
Matei 8:2-4 Şi un lepros s-a apropiat de El, I s-a închinat şi I-a zis: „Doamne, dacă vrei, poţi să mă curăţeşti.” Isus a întins mâna, S-a atins de el şi a zis: „Da, vreau, fii curăţit!” Îndată a fost curăţită lepra lui. Apoi, Isus i-a zis: „Vezi să nu spui la nimeni, ci du-te de te arată preotului şi adu darul pe care l-a rânduit Moise, ca mărturie pentru ei.”
Marcu 1:40-45 A venit la El un lepros, care s-a aruncat în genunchi înaintea Lui, Îl ruga şi-I zicea: „Dacă vrei, poţi să mă curăţeşti.” Lui Isus I s-a făcut milă de el, a întins mâna, S-a atins de el şi i-a zis: „Da, voiesc, fii curăţit!” Îndată l-a lăsat lepra şi s-a curăţit. Isus i-a poruncit cu tot dinadinsul, i-a spus să plece numaidecât şi i-a zis: „Vezi să nu spui nimănui nimic, ci du-te de te arată preotului şi adu pentru curăţirea ta ce a poruncit Moise, ca mărturie pentru ei.” Dar omul acela, după ce a plecat, a început să vestească şi să spună în gura mare lucrul acesta, aşa că Isus nu mai putea să intre pe faţă în nicio cetate, ci stătea afară, în locuri pustii, şi veneau la El din toate părţile.
Luca 5:12-16 Isus era într-una din cetăţi. Şi iată că un om plin de lepră, cum L-a văzut, s-a aruncat cu faţa la pământ, L-a rugat şi I-a zis: „Doamne, dacă vrei, poţi să mă curăţeşti.” Isus a întins mâna, S-a atins de el şi i-a zis: „Da, voiesc, fii curăţit!” Îndată l-a lăsat lepra. Apoi, i-a poruncit să nu spună nimănui. „Ci du-te”, i-a zis El, „de te arată preotului şi adu, pentru curăţirea ta, ce a rânduit Moise, ca mărturie pentru ei.” Se răspândea tot mai mult vestea despre El, şi oamenii se strângeau cu grămada ca să-L asculte şi să fie vindecaţi de bolile lor. Iar El Se ducea în locuri pustii şi Se ruga.
Bolnavul de lepră a crezut că Isus poate să îl vindece, când s-a aruncat la picioarele Domnului, recunoscând că nu merita ajutorul Lui. Știa că este păcătos și proscris, și a riscat enorm că a îndrăznit să se apropie de Isus. Conform Legii lui Moise, leproșii erau „necurați” și trebuiau să stea departe de cei sănătoși. „Lui Isus I s-a făcut milă de el, a întins mâna, S-a atins de el şi i-a zis: ’Da, voiesc, fii curăţit!’” (Marcu 1:41). Credința că Isus îl putea vindeca l-a făcut pe acest om sănătos. Când L-a rugat, Isus i-a răspuns afirmativ și a fost curățit de boala lui. Pentru că Isus a venit să facă voia Lui Dumnezeu Tatăl, aceste versete reconfirmă faptul că este voia Lui Dumnezeu să ne vindece. Inima Domnului este sensibilă la durerile și problemele noastre. I s-a făcut milă de bolnav și i-a arătat că nu-l consideră un pericol, dimpotrivă, a pus mâna pe el, lăsând ca ungerea Duhului Sfânt care era în El să intre în trupul bolnav și să aducă vindecarea. Isus nu s-a temut că se îmbolnăvește de lepră, știa că boala nu are putere asupra lui. La fel vrea să trăim și noi, fără să ne temem că ne îmbolnăvim, știind că avem autoritate peste toată puterea diavolului care vrea să ne facă rău. Și pentru că diavolul este autorul bolii, ne putem împotrivi oricăror dureri sau simptome de boală care încearcă să se instaleze în trupurile noastre, în Numele Lui Isus. 3. Vindecarea robului unui sutaş (Matei 8:5-13 și Luca 7:2-10).
Matei 8:5-10, 11-13 Pe când intra Isus în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, care-L ruga şi-I zicea: „Doamne,robulmeuzaceîncasăslăbănogşisechinuieştecumplit.” Isus i-a zis: „Am să vin şi să-l tămăduiesc.” „Doamne”, a răspuns sutaşul, „nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu, ci zinumaiuncuvânt,şirobulmeuvafitămăduit. Căci şi eu sunt om sub stăpânire; am sub mine ostaşi şi zic unuia: ‘Du-te!’ şi se duce; altuia: ‘Vino!’ şi vine; şi robului meu: ‘Fă cutare lucru!’ şi-l face.” Când a auzit Isus aceste vorbe, S-a mirat şi a zis celor ce veneau după El: „Adevărat vă spun că nici în Israel n-am găsit o credinţă aşa de mare. [...] Apoi a zis sutaşului: „Du-te şi facă-ţi-se după credinţa ta.” Şi robulluis-atămăduitchiarînceasulacela.
Luca 7:2-10 Un sutaş avea un rob la care ţinea foarte mult şi care era bolnav pe moarte. Fiindcă auzise vorbindu-se despre Isus, sutaşul a trimis la El pe nişte bătrâni ai iudeilor, ca să-Lroagesăvinăsăvindeceperobullui. Aceştia au venit la Isus, L-au rugat cu tot dinadinsul şi au zis: „Face să-i faci acest bine, căci iubeşte neamul nostru şi el ne-a zidit sinagoga.” Isus a plecat cu ei, dar nu era departe de casă când sutaşul a trimis la El pe nişte prieteni să-I spună: „Doamne,nuTemaiosteniatâta,pentrucănusuntvrednicsăintrisubacoperământulmeu. Deaceeanicinum-amsocotitvrednicsăvineuînsumilaTine.Ciziovorbă,şirobulmeuvafitămăduit. Căci şi eu, care sunt sub stăpânirea altuia, am sub mine ostaşi. Şi zic unuia: ‘Du-te!’ şi se duce; altuia: ‘Vino!’ şi vine; şi robului meu: ‘Fă cutare lucru!’ şi-l face.” Când a auzit Isus aceste vorbe, S-a minunat de sutaş, S-a întors spre norodul care mergea după El şi a zis: „Vă spun că nici chiar în Israel n-am găsit o credinţă atât de mare.” Când s-au întors acasă, trimişii au găsit sănătosperobulcarefusesebolnav.
A fost nevoie ca un sutaș roman, care avea în subordine o sută de ostași, să-și mărturisească credința ca să ne arate cât de mare este puterea Lui Isus. Dintre toți cei care L-au rugat pe Domnul pentru vindecare, doar despre acest roman citim că a înțeles că Isus are putere să poruncească lumii spirituale și duhurile trebuie să I se supună. Paralela pe care a făcut-o sutașul între supunerea față de el a celor pe care îi comanda și a duhurilor de boală față de Isus este foarte corectă. Atât apostolul Matei cât și Luca au arătat că Isus s-a mirat de credința sutașului. Isus a spus tuturor celor care mergeau după el, că nici chiar în Israel nu a găsit o credință atât de mare! Și nu mai găsim o remarcă similară la adresa altcuiva.
Este interesant de remarcat ce inimă mare avea acest roman. Nu erau mulți din armata forței de ocupație care să fie iubiți de cei ocupați. Apostolul Luca a menționat și detaliul că sutașul a trimis la Isus un grup de bătrâni ai iudeilor în numele lui, ca să-L roage să vină să-l vindece pe robul lui care era grav bolnav. Un stăpân care-și iubea robul atât de mult, avea o inimă mare. Mai aflăm și că a zidit sinagoga din cetatea unde locuia și iubea neamul evreu, deci nu doar că se purta corect, dar chiar dădea dovezi de dragoste prin felul în care îi trata pe evrei. Credința vie, reală și fermă se poate dezvolta doar într-o inimă integră și plină de dragoste, așa cum deducem că era inima acestui sutaș. „Credința vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Cristos” (Romani 10:17). Dacă urechile spirituale nu sunt receptive, nu putem auzi adevărul Scripturii. Doar după ce am primit adevărul despre vindecare în duhul nostru putem avea credința necesară pentru manifestarea fizică a vindecării de care avem nevoie. Trebuie să credem atât cu mintea cât și cu duhul că Isus a împlinit deja vindecarea în lumea spirituală, prin jertfa Lui de la cruce. Iar robul care era aproape de moarte a fost vindecat prin credința stăpânului lui, când Isus i-a transmis prin prietenii lui să i se „facă după credința lui.” Deci credința pentru vindecare funcționează și pentru altcineva. Stăpânul iubitor a primit vindecarea robului lui, pentru că a crezut că este suficient ca Isus să zică „o vorbă.” Și așa a fost. 4.Vindecarea soacrei lui Petru (Matei 8:14-15, Marcu 1:29-31 și Luca 4:38-39).
Marcu 1:29-31 După ce a ieşit din sinagogă, a intrat împreună cu Iacov şi Ioan în casa lui Simon şi a lui Andrei. Soacra lui Simon zăcea în pat, prinsă de friguri. Şi îndată au vorbit Lui Isus despre ea. El a venit,a apucat-o de mână, a ridicat-o şi au lăsat-o frigurile. Apoi, ea a început să le slujească.
Sunt cel puțin patru situații în evanghelii în care cei bolnavi nu au venit la Isus să ceară vindecare, ci Domnul a fost cel care a inițiat vindecarea: soacra lui Petru, bolnavul de treizeci și opt de ani, femeia gârbovă de optsprezece ani și orbul din naștere căruia Isus i-a pus „tină” pe ochi. Isus a aflat de boala soacrei lui Simon Petru, după ce a intrat în casa acestuia. Isus a certat duhul de boală și femeia a fost vindecată. Imediat s-a simțit bine și le-a slujit, ceea ce înseamnă cel mai probabil că le-a pregătit masa. Soacra lui Simon Petru nu a fost vindecată doar de simptomele de tremurături, febră și dureri ci și de starea de slăbiciune care o făcea să stea în pat. Pentru că a fost complet revigorată a putut să se ridice imediat și să le slujească. Este foarte posibil ca Petru să-i fi chemat la masă după ce au fost la sinagogă, unde Isus a uimit audiența prin ce îi învăța și l-a eliberat pe cel posedat. Faptul că femeia a avut puterea să se ridice imediat din pat și să se ocupe de musafiri este în sine a doua minune, după cea a vindecării. 5.Vindecarea a doi îndrăciţi (Matei 8:28-34, Marcu 5:1-20 și Luca 8:26-30).
Matei 8:28-34 Când a ajuns Isus de partea cealaltă, în ţinutul gadarenilor, L-au întâmpinat doi îndrăciţi, care ieşeau din morminte. Erau aşa de cumpliţi, că nimeni nu putea trece pe drumul acela. Şi iată că au început să strige: „CelegăturăesteîntrenoişiTine,Isuse,FiulluiDumnezeu?Aivenitaicisănechinuieştiînaintedevreme?” Departe de ei era o turmă mare de porci, care păşteau. Dracii rugau pe Isus şi ziceau: „Dacănescoţiafarădinei,dă-nevoiesăneducemînturmaaceeadeporci.” „Duceţi-vă”, le-a zis El. Ei au ieşit şi au intrat în porci. Şi,deodată,toatăturmas-arepezitdeperâpăînmareşiapieritînape. Porcarii au fugit şi s-au dus în cetate de au povestit tot ce se petrecuse şi cele întâmplate cu îndrăciţii. Şi iată că toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Isus şi, cum L-au văzut, L-au rugat să plece din ţinutul lor.
Marcu 5:1-20 Au ajuns pe celălalt ţărm al mării, în ţinutul gadarenilor. Când a ieşit Isus din corabie, L-a întâmpinat îndată unomcareieşeadinmorminte,stăpânitdeunduhnecurat. Omul acesta îşi avea locuinţa în morminte şi nimeni numaiputeasă-lţinălegat,nicichiarcuunlanţ. Căci de multe ori fusese legat cu picioarele în obezi şi cu cătuşe la mâini, dar rupsese cătuşele şi sfărâmase obezile, şi nimeninu-lputeadomoli. Totdeauna, zi şi noapte, stăteaînmorminteşipemunţi,ţipândşităindu-secupietre. CândavăzutpeIsusdedeparte,aalergat,Is-aînchinat şi a strigat cu glas tare: „CeameuafacecuTine,Isuse,FiulDumnezeuluiceluiPreaînalt?TejurînNumeleluiDumnezeusănumăchinuieşti!” Căci Isus îi zicea: „Duh necurat, ieşi din omul acesta! Care-ţi este numele?”, l-a întrebat Isus. „Numele meu este Legiune, a răspuns el, pentru că suntem mulţi.” Şi Îl ruga stăruitor să nu-i trimită afară din ţinutul acela. Acolo, lângă munte, era o turmă mare de porci care păşteau. Şi dracii L-au rugat şi au zis: „Trimite-ne în porcii aceia, ca să intrăm în ei.”Isus le-a dat voie. Şi duhurile necurate au ieşit şi au intrat în porci; şi turma s-a repezit de pe râpă în mare. Erau aproape două mii şi s-au înecat în mare. Porcarii au fugit şi au dat de ştire în cetate şi prin satele vecine. Oamenii au ieşit să vadă ce s-a întâmplat. Au venit la Isus, şi iată pe cel ce fusese îndrăcit şi avusese legiunea de draci şezând jos îmbrăcat şi întreg la minte; şi s-au înspăimântat. Cei ce văzuseră cele întâmplate, le-au povestit tot ce se petrecuse cu cel îndrăcit şi cu porcii. Atunci au început să roage pe Isus să plece din ţinutul lor. Pe când Se suia El în corabie, omulcarefuseseîndrăcitÎlrugasă-llasesărămânăcuEl. Isus nu i-a dat voie, ci i-a zis: „Du-te acasă la ai tăi şi povesteşte-le tot ce ţi-a făcut Domnul şi cum a avut milă de tine.” El a plecat şi aînceputsăvesteascăprinDecapoletotce-ifăcuseIsus. Şi toţi se minunau.
Luca 8:26-30 Au venit cu corabia în ţinutul gherghesenilor, care este în dreptul Galileii. Când a ieşit Isus la ţărm, L-a întâmpinat un om din cetate, stăpânit de mai mulţi draci. De multă vreme nu se îmbrăca în haină şi nu-şi avea locuinţa într-o casă, ci în morminte. Când a văzut pe Isus, a scos un strigăt ascuţit, a căzut jos înaintea Lui şi a zis cu glas tare: „Ce am eu a face cu Tine, Isuse, Fiul Dumnezeului celui Preaînalt? Te rog nu mă chinui.” Căci Isus poruncise duhului necurat să iasă din omul acela, pe care pusese stăpânire de multă vreme; era păzit, legat cu cătuşe la mâini şi cu obezi la picioare, dar rupea legăturile şi era gonit de dracul prin pustii. Isus l-a întrebat: „Cum îţi este numele?” „Legiune”, a răspuns el; pentru că intraseră mulţi draci în el.
Această relatare apare în trei Evanghelii, dintre care cea mai detaliată este cea din Marcu. Dar numai în relatarea din Matei sunt menționați doi îndrăciți. Este foarte probabil ca Matei să fi fost de față la întâlnirea dintre Isus și cei doi. Poate că doar unul dintre cei doi îndrăciți eliberați a fost recunoscător Lui Isus și pentru că a mers și a vestit în cetate ce a făcut Dumnezeu pentru El, a fost ușor pentru apostolii Marcu și Luca să afle doar despre el de la cei din cetate, dar nu și despre celălalt. Până la urmă, nu este atât de important câte persoane au fost eliberate. Mesajul acestor relatări este despre cât de mult rău fac demonii care posedă o persoană și că, chiar dacă erau o legiune (o legiune de soldați romani avea între cinci și șase mii de soldați), când Isus le-a poruncit, toți au trebuit să se supună. Dacă doar în acești oameni erau atât de mulți demoni, oare cât de mulți sunt în această lume? Dar nu trebuie să ne temem de ei, dacă Isus este Domnul vieții noastre. În Numele Lui Isus, indiferent cât de mulți demoni sunt, toți trebuie să plece. De noi depinde să avem inimile curate, și când păcătuim să ne cerem iertare, ca să putem folosi autoritatea pe care o avem în Numele Lui Isus, împotriva oricărui atac demonic. Să nu uităm că celor care Îl avem pe Isus ca Domn, demonii ne pot face rău doar dacă le credem minciunile și facem ce ne ispitesc să facem, în loc să ascultăm de Dumnezeu. 6.Vindecarea unui slăbănog (Matei 9:1-8, Marcu 2:1-12 și Luca 5:17-26).
Marcu 2:1-12 După câteva zile, Isus S-a întors în Capernaum. S-a auzit că este în casă şi s-au adunat îndată aşa de mulţi că nu putea să-i mai încapă locul dinaintea uşii. El le vestea Cuvântul. Au venit la El nişte oameni care I-au adus un slăbănog, purtat de patru inşi. Fiindcă nu puteau să ajungă până la El din pricina norodului, au desfăcut acoperişul casei unde era Isus şi, după ce l-au spart, au coborât pe acolo patul în care zăcea slăbănogul.Când le-a văzut Isus credinţa, a zis slăbănogului:„Fiule, păcatele îţi sunt iertate!” Unii din cărturari, care erau de faţă, se gândeau în inimile lor: „Cum vorbeşte Omul acesta astfel? Huleşte! Cine poate să ierte păcatele decât numai Dumnezeu?” Îndată, Isus a cunoscut, prin duhul Său, că ei gândeau astfel în ei şi le-a zis: „Pentru ce aveţi astfel de gânduri în inimile voastre? Ce este mai lesne: a zice slăbănogului: ‘Păcatele îţi sunt iertate’ ori a zice: ‘Scoală-te, ridică-ţi patul şi umblă’? Dar, ca să ştiţi că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele: ‘Ţie îţi poruncesc’”, a zis El slăbănogului, „‘scoală-te, ridică-ţi patul şi du-te acasă.’” Şi îndată, slăbănogul s-a sculat, şi-a ridicat patul şi a ieşit afară în faţa tuturor; aşa că toţi au rămas uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu şi ziceau: „Niciodată n-am văzut aşa ceva!”
Luca 5:17 Într-una din zile, Isus învăţa pe noroade. Nişte farisei şi învăţători ai Legii, care veniseră din toate satele Galileii şi Iudeii şi din Ierusalim, stăteau acolo; iar puterea Domnului era cu El, ca să vindece.
Apostolul Luca a remarcat un mare adevăr: „puterea Domnului era cu El, ca să vindece.” Isus era tot timpul plin de Duhul Sfânt, ceea ce înseamnă că avea în El puterea să vindece. Dar ca această putere să conducă la vindecare, trebuie să fie accesată prin credință. Casa în care locuia Domnul era ticsită de oameni, care au venit să asculte învățăturile Domnului, dar niciunul nu a fost vindecat. De ce? Pentru că niciunul nu venise cu scopul să primească vindecarea, până când au apărut cei patru care l-au adus pe o rogojină pe prietenul lor „slăbănog” (adică „lipsit de putere, de vlagă; infirm, olog, paralizat” – conform DEX). Aceștia nu au acceptat ideea de a nu putea ajunge la Isus, din cauza mulțimii și oricât le-a fost de greu, l-au urcat pe acoperiș, au făcut o spărtură suficient de mare ca să-l poată trece prin ea și l-au coborât unde era Domnul. În Marcu 2:5, citim, „Când le-a văzut credinţa, Isus a zis:‘Fiule, păcatele îţi sunt iertate!’.” Probabil că atât bolnavul cât și prietenii lui erau șocați. Nu era ce se așteptau să audă! Ei au venit pentru vindecare nu pentru iertarea păcatelor. Isus știa că fariseii și învățătorii Legii se gândeau că ceea ce spune este blasfemie, de aceea a zis: „Ce este mai lesne: a zice: ‘Păcatele îţi sunt iertate’ sau a zice: ‘Scoală-te şi umblă’?” (vrs. 9). Deci atât iertarea păcatelor cât și vindecarea erau ușoare. Pentru iudeii legaliști, vindecarea era în regulă dar nu și iertarea păcatelor. Pentru creștinii religioși contemporani nouă, este pe dos. Toți sunt de acord că Isus a iertat păcatele tuturor, dar când vine vorba despre vindecare, părerile sunt împărțite. Isus arată aici că cei care cred le pot primi la fel de ușor pe ambele.
Isus a conectat vindecarea cu iertarea păcatelor și pentru ambele a plătit pe cruce. Păcatul este rădăcina tuturor relelor, iar boala este ceva rău, menit să distrugă persoana afectată. Pentru că Isus a îndepărtat rădăcina bolii, a rezolvat și rodul acesteia, adică boala. În relatarea de mai sus Isus a spus că i-a iertat păcatele bolnavului, ceea ce însemna că din acea clipă a fost vindecat. Nu știm ce a simțit „slăbănogul”, dar cu siguranță a realizat că se poate mișca pe măsură ce Duhul Sfânt îi restaura funcționarea normală a întregului trup. Lucrurile s-au derulat rapid și în momentul următor, când Isus i-a spus: „‘scoală-te, ridică-ţi patul şi du-te acasă’”, cel care cu câteva momente mai devreme a fost cărat de prieteni în învelitoarea care-i slujea drept pat, s-a ridicat „îndată” și-a luat patul și s-a dus acasă. Omul a plecat slăvind pe Dumnezeu și putem fi siguri că era foarte fericit! 7.Vindecarea femeii cu scurgerea de sânge (Matei 9:20-22, Marcu 5:25-34 și Luca 8:43-48).
Marcu 5:25-34 Şi era o femeie care de doisprezece ani avea o scurgere de sânge. Ea suferise mult de la mulţi doctori, cheltuise tot ce avea şi nu simţise nicio uşurare, ba încă îi era mai rău. A auzit vorbindu-se despre Isus, a venit pe dinapoi prin mulţime şi s-a atins de haina Lui. Căci îşi zicea ea: „Dacă aş putea doar să mă ating de haina Lui, mă voi tămădui.” Şi îndată, a secat izvorul sângelui ei. Şi a simţit în tot trupul ei că s-a tămăduit de boală. Isus a cunoscut îndată că o putere ieşise din El şi, întorcându-Se spre mulţime, a zis: „Cine s-a atins de hainele Mele?” Ucenicii I-au zis: „Vezi că mulţimea Te îmbulzeşte şi mai zici: ‘Cine s-a atins de Mine?’” El Se uita de jur împrejur să vadă pe cea care făcuse lucrul acesta. Femeia, înfricoşată şi tremurând, căci ştia ce se petrecuse în ea, a venit de s-a aruncat la picioarele Lui şi I-a spus tot adevărul. Dar Isus i-a zis: „Fiică, credinţa ta te-a mântuit; du-te în pace şi fii tămăduită de boala ta.”
Luca 8:43-48 Şi era o femeie care, de doisprezece ani, avea o scurgere de sânge; ea îşi cheltuise toată averea cu doctorii, fără s-o fi putut vindeca vreunul. Ea s-a apropiat pe dinapoi şi s-a atins de poala hainei lui Isus. Îndată, scurgerea de sânge s-a oprit. Şi Isus a zis: „Cine s-a atins de Mine?” Fiindcă toţi tăgăduiau, Petru şi cei ce erau cu El au zis: „Învăţătorule, noroadele Te împresoară şi Te îmbulzesc, şi mai întrebi: ‘Cine s-a atins de Mine?’ ” Dar Isus a răspuns: „S-a atins cineva de Mine, căci am simţit că a ieşit din Mine o putere.” Femeia, când s-a văzut dată de gol, a venit tremurând, s-a aruncat jos, înaintea Lui, şi a spus în faţa întregului norod din ce pricină se atinsese de El şi cum fusese vindecată numaidecât. Isus i-a zis: „Îndrăzneşte, fiică; credinţa ta te-a mântuit. Du-te în pace.”
Compararea relatărilor din cele trei Evanghelii sinoptice ne ajută să înțelegem mai bine în ce fel a fost vindecată femeia cu scurgerea de sânge. Pe baza celor auzite despre Isus, femeia era sigură că nu trebuia decât să se atingă de haina Domnului. Și a fost vindecată imediat ce s-a atins de poala hainei Lui Isus, prin puterea Duhului Sfânt care s-a transferat din Isus în trupul ei, în momentul atingerii. Femeia a simțit minunea vindecării, când Duhul Sfânt i-a restaurat trupul. Pentru că a crezut și a acționat pe baza credinței, a primit vindecarea. Isus a simțit că dintre cei care s-au atins de El, a fost și cineva care a făcut-o intenționat, cu un scop precis și a insistat întrebând cine a fost până când femeia a recunoscut că era ea. Femeia spera că va trece neobservată și că nu va afla nimeni de minunea care a avut loc în trupul ei, tocmai pentru că risca să fie omorâtă cu pietre pe baza Legii mozaice. Pentru că avea o scurgere de sânge nu avea voie să se atingă de nimeni, și ar fi trebuit să strige „necurat”, tocmai ca nimeni să nu se atingă de ea. Dar pentru că tocmai de atingere avea nevoie, a considerat că merită riscul să încalce Legea lui Moise, și a primit ce a avut nevoie. Dacă ar fi știut că Isus simte când iese puterea de vindecare din El, poate nu ar mai fi îndrăznit să Îl atingă și ar fi trebuit să recurgă la altă metodă. Domnul a fost atât de impresionat de credința ei și de faptul că și-a riscat viața ca să fie vindecată încât este singura persoană despre care citim că a numit-o „fiică.” Isus i-a zis: „Îndrăznește, fiică; credința ta te-a mântuit. Du-te în pace.” Și aici este folosit cuvântul „sozo” care știm deja că înseamnă atât a mântui cât și a vindeca. Ca să o liniștească, să nu se teamă de repercusiuni, Isus a asigurat-o că poate pleca liniștită și că este fără păcat înaintea Lui. După ce s-a răspândit vestea despre felul în care a fost vindecată această femeie, mulțimile veneau la Isus „și-L rugau să le dea voie doar să se atingă de poalele hainei Lui. Şi toţi câţi se atingeau de El erau tămăduiţi.” (Marcu 6:56). 8. Vindecarea a doi orbi (Matei 9:27-31).
Matei 9:27-31 Când a plecat de acolo, s-au luat după Isus doi orbi, care strigau şi ziceau: „Ai milă de noi, Fiul lui David!” După ce a intrat în casă, orbii au venit la El. Şi Isus le-a zis: „Credeţi că pot face lucrul acesta?”„Da, Doamne”, I-au răspuns ei. Atunci S-a atins de ochii lor şi a zis: „Facă-vi-se după credinţa voastră!” Şi li s-au deschis ochii. Isus le-a poruncit cu tot dinadinsul şi le-a zis: „Vedeţi să nu ştie nimeni.” Dar ei, cum au ieşit, au răspândit vestea despre El în tot ţinutul acela.
Acești doi orbi au crezut că Isus era Mesia, de aceea L-au numit Fiul lui David. Probabil Domnul le-a testat perseverența intrând în casă și după ce i-a văzut că L-au urmat, i-a întrebat dacă cred. Ce au cerut cei doi? Nu au cerut să vadă, au cerut să aibă milă de ei, și la întrebarea Domnului dacă cred că poate face acel lucru, au răspuns afirmativ. Indiferent dacă au crezut doar că poate avea milă ei sau au crezut că le va reda vederea, important este că pe baza credinței lor „li s-au deschis ochii.” Dar chiar dacă Domnul le-a cerut să țină secretă vindecarea, nu au putut să tacă. Cum au ieșit din casă, au mers peste tot să spună ce a făcut Isus pentru ei. Oare cum ar fi putut să nu spună când erau cunoscuți ca orbi iar acum vedeau, au fost cerșetori iar acum puteau munci și duce o viață normală? 9. Vindecarea unui mut îndrăcit (Matei 9:32-34 și Luca 11:14).
Matei 9:32-34Pe când plecau orbii aceştia, iată că au adus la Isus un mut îndrăcit. După ce a fost scos dracul din el, mutul a vorbit. Şi noroadele, mirate, ziceau: „Niciodată nu s-a văzut aşa ceva în Israel!” Dar fariseii ziceau: „Cu ajutorul domnului dracilor scoate El dracii!”
Luca 11:14Isus a scos dintr-un bolnav un drac, care era mut. După ce a ieșit dracul, mutul a grăit și noroadele s-au mirat.
Minunile se țineau lanț în viața Lui Isus și cele despre care citim în Evanghelii sunt doar câteva dintre acestea. Domnului Îi era milă de cei bolnavi și nu obosea vindecând și iertând. Abia au plecat cei doi foști orbi și i-au adus pe cineva stăpânit de un demon de muțenie. Nu ni se spune cum l-a eliberat Isus pe mut, citim doar că minunea prin care mutul vorbea a surprins mulțimea. Dar fariseii continuau să nege dumnezeirea Lui Isus și chiar faptul că făcea minunile prin Duhul Sfânt, și le atribuiau diavolului. Se pare că nu suportau ideea că demonii se supuneau Domnului. Nu este de mirare că Isus a trebuit să le spună adevărul în față de atâtea ori. 10. Vindecarea omului cu mâna uscată (Matei 12:10-13, Marcu 3:1-6 și Luca 6:6-11).
Matei 12:9-13 Şi iată că în sinagogă era un om care avea o mână uscată. Ei, ca să poată învinui pe Isus, L-au întrebat: „Este îngăduit a vindeca în zilele de Sabat?” El le-a răspuns: „Cine este omul acela dintre voi care, dacă are o oaie şi-i cade într-o groapă, în ziua Sabatului, să n-o apuce şi s-o scoată afară? Cu cât mai de preţ este deci un om decât o oaie? De aceea este îngăduit a face bine în zilele de Sabat.” Atunci a zis omului aceluia: „Întinde-ţi mâna!”El a întins-oşi mâna s-a făcut sănătoasă, ca şi cealaltă.
Marcu 3:1-6 Isus a intrat din nou în sinagogă. Acolo se afla un om cu mâna uscată. Ei pândeau pe Isus să vadă dacă-l va vindeca în ziua Sabatului, ca să-L poată învinui. Şi Isus a zis omului care avea mâna uscată: „Scoală-te şi stai la mijloc!” Apoi le-a zis: „Este îngăduit în ziua Sabatului să faci bine sau să faci rău? Să scapi viaţa cuiva sau s-o pierzi?” Dar ei tăceau. Atunci, rotindu-Şi privirile cu mânie peste ei şi mâhnit de împietrirea inimii lor, a zis omului:„Întinde-ţi mâna!”El a întins-o, şi mâna i s-a făcut sănătoasă. Fariseii au ieşit afară şi s-au sfătuit îndată cu irodienii cum să-L piardă.
Duhul de religiozitate, legalismul și ascultarea de litera legii și nu de Cel care a dat Legea, au împietrit inimile fariseilor. Ei care ar fi trebuit să Îl cunoască pe Dumnezeu și să recunoască că Isus era Mesia cel mult așteptat, și-au împietrit inimile atât de mult încât căutau să-L omoare pe Salvatorul lumii. Aveau inimile atât de lipsite de milă și dragoste încât nu se puteau bucura că cei vindecați în ziua Sabatului erau eliberați de boli incurabile și puteau reveni la o viață normală. Nu înțelegeau că Legea a fost făcută pentru om și nu omul a fost făcut pentru Lege. Cu alte cuvinte, legea era menită să ajute omul și efectele ei să fie spre binele lui. Isus le-a amintit că de fapt Legea avea anumite derogări pentru situații în care binele și viața trebuiau să primeze. Dar când scopul celui care citează Legea este să găsească motive pentru a incrimina, dragostea și mila lipsesc cu desăvârșire. De fapt nici legaliștii iudei nu și-ar fi lăsat animalul căzut în groapă să moară, doar pentru că era Sabat și chiar dacă Domnul le-a citat acest exemplu, tot nu voiau să vadă că Isus nu a greșit cu nimic când i-a spus omului cu mâna paralizată: „’Întinde-ţi mâna!’ El a întins-o, şi mâna i s-a făcut sănătoasă ca şi cealaltă.” (Luca 6:10). Dar pentru legaliști nu conta care era adevărul real, nici că acel om a fost vindecat, pentru ei conta doar că aveau cu ce să-L învinuiască pe Isus. 11. Vindecarea îndrăcitului mut și orb (Matei 12:22-24).
Matei 12:22-24 Atunci, I-au adus un îndrăcit orb şi mut şi Isus l-a tămăduit, aşa că mutul vorbea şi vedea. Toate noroadele, mirate, ziceau: „Nu cumva este acesta Fiul lui David?” Când au auzit fariseii lucrul acesta, au zis: „Omul acesta nu scoate dracii decât cu Beelzebul, domnul dracilor!”
Încă din vremurile Noului Testament erau foarte mulți îndrăciți, surzi, orbi și muți și ne putem doar imagina pe câți i-a vindecat Isus. Sunt patru instanțe prezentate în evanghelii, în care cauza muțeniei nu era o problemă fizică a laringelui, a corzilor vocale în sine, ci un duh rău. În versetele de mai sus, citim că acel bărbat era îndrăcit, orb și mut. Chiar dacă citim că Isus l-a tămăduit, dacă privim mai atent la cuvântul original din limba greacă, vedem că de fapt Isus l-a eliberat de demonul care îl controla și probabil îl împiedica să vadă și să vorbească. Acest cuvânt este „therapeúō”, care știm deja că înseamnă „a vindeca, a reveni la condiția fizică dinainte de boală, a restaura condiția fizică a unei persoane care are o boală, infirmitate sau suferință” și de obicei implică și elemente naturale în procesul de vindecare (conform „HELPS Word-studies”). Nu putem ști sigur dacă atât muțenia și orbirea erau cauzate de un demon sau mai mulți, dar din comentariile fariseilor înțelegem că Isus l-a eliberat și omul a plecat văzând și vorbind. Aleluia!
Când oamenii începeau să se întrebe dacă nu cumva Isus este Mesia, Fiul Lui David, fariseii continuau să nege adevărul și chiar să spună că puterea Lui Isus venea de la Satan, nu de la Dumnezeu. Unii îi credeau pe farisei, pentru că nu Îl cunoșteau pe Dumnezeu ca să Îi recunoască puterea și modul de operare și nici nu realizau că scopul diavolului este să distrugă omul, nu să-i facă bine. De ce ar scoate Satan demonii care și-au făcut treaba chinuind omul respectiv? Nu ar face așa ceva! Niciodată diavolul nu face ceva bun, dimpotrivă „de la început a fost ucigaș și nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbește din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii.” (Ioan 8:44). 12.Vindecarea fiicei demonizate a femeii din Canaan (Matei 15:21-28 și Marcu 7:24-30).
Matei 15:21-28 Isus, după ce a plecat de acolo, S-a dus în părţile Tirului şi ale Sidonului. Şi iată că o femeie cananeancă a venit din ţinuturile acelea şi a început să strige către El: „Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiică-mea este muncită rău de un drac.” El nu i-a răspuns niciun cuvânt. Şi ucenicii Lui s-au apropiat şi L-au rugat stăruitor: „Dă-i drumul, căci strigă după noi.” Drept răspuns, El a zis: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel.” Dar ea a venit şi I s-a închinat, zicând: „Doamne, ajută-mi!” Drept răspuns, El i-a zis: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei!” „Da, Doamne”, a zis ea, „dar şi căţeii mănâncă firimiturile care cad de la masa stăpânilor lor.” Atunci, Isus i-a zis: „O, femeie, mare este credinţa Ta! Facă-ţi-se cum voieşti.” Şi fiica ei s-a tămăduit chiar în ceasul acela.
Marcu 7:24-30 Isus a plecat de acolo şi S-a dus în ţinutul Tirului şi al Sidonului. A intrat într-o casă, dorind să nu ştie nimeni că este acolo, dar n-a putut să rămână ascuns. Căci, îndată, o femeie a cărei fetiţă era stăpânită de un duh necurat a auzit vorbindu-se despre El şi a venit de s-a aruncat la picioarele Lui. Femeia aceasta era o grecoaică de obârşie siro-feniciană. Ea Îl ruga să scoată pe dracul din fiica ei. Isus i-a zis: „Lasă să se sature mai întâi copiii, căci nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei.” „Da, Doamne”, I-a răspuns ea, „dar şi căţeii de sub masă mănâncă din firimiturile copiilor.” Atunci, Isus i-a zis: „Pentru vorba aceasta, du-te; a ieşit dracul din fiică-ta.” Şi când a intrat femeia în casa ei, a găsit pe copilă culcată în pat şi ieşise dracul din ea.
Inclusiv Isus, cât timp a trăit într-un trup uman obosea și avea nevoie de odihnă (Marcu 2:24). Dar mila și dragostea Lui pentru cei suferinzi erau mai mari decât nevoia de refacere fizică. Chiar dacă mama fetiței posedate de demon nu era evreică, ci făcea parte dintre neamuri, a crezut că Isus era Mesia și putea avea milă de suferința ei și a fiicei ei. Pentru că femeia continua să implore mila Domnului, ucenicii Îl rugau să îi răspundă. Dar Isus în marea Lui dragoste, a testat credința femeii. Răspunsul Domnului însemna de fapt: „lasă-mă să îi vindec prima dată pe evrei, ei sunt copiii Tatălui meu și ei au prioritate”. Dar femeia era înțeleaptă și avea credință fermă. Răspunsul ei însemna că știa sigur că doar o firmitură din puterea Lui Isus era suficientă pentru ca fiica ei să fie eliberată de demonul care o chinuia rău. „Isus i-a zis: ‘O, femeie, mare este credinţa Ta! Facă-ţi-se cum voieşti.’ Şi fiica ei s-a tămăduit chiar în ceasul acela.” (Matei 15:28). Fetița a primit vindecarea prin credința neclintită a mamei, care nu a renunțat, nu s-a lăsat descurajată, dimpotrivă a insistat până când a primit ce avea nevoie. Când Isus i-a spus că datorită cuvintelor ei, care-i exprimau credința fermă, a primit ce și-a dorit, femeia a crezut și s-a grăbit să ajungă acasă, unde și-a găsit fiica eliberată și dormind liniștită.
Dacă atunci când ne rugăm pentru vindecare, ne lăsăm descurajați de durere, simptome și de ceea ce vedem cu ochii fizici, nu avem încă credința neclintită în duhul nostru, prin revelația Duhul Sfânt, prin care să ajungem în posesia vindecării. Ca s-o obținem continuăm să studiem ce spune Biblia despre vindecare și să ne rugăm pentru revelația care să transforme Cuvântul Domnului scris „logos” în „rhema”, Cuvântul revelat, devenit viu pentru o situație anume. 13. Vindecarea unui surdomut (Marcu 7:31-37).
Marcu 7:31-37 Isus a părăsit ţinutul Tirului şi a venit iarăşi, prin Sidon, la Marea Galileii, trecând prin ţinutul Decapole. I-au adus un surd care vorbea cu anevoie şi L-au rugat să-Şi pună mâinile peste el. El l-a luat la o parte din norod, i-a pus degetele în urechi şi i-a atins limba cu scuipatul Lui. Apoi Şi-a ridicat ochii spre cer, a suspinat şi a zis: „Efata”, adică „Deschide-te!” Îndată i s-au deschis urechile, i s-a dezlegat limba şi a vorbit foarte desluşit. Isus le-a poruncit să nu spună nimănui, dar, cu cât le poruncea mai mult, cu atât Îl vesteau mai mult. Ei erau uimiţi peste măsură de mult şi ziceau: „Toate le face de minune; chiar şi pe surzi îi face să audă, şi pe muţi, să vorbească.”
Acest om era surd și avea și un defect de vorbire. Tocmai pentru că nu era suficient să audă ca să poată vorbi bine, Isus i-a atins și limba, nu doar urechile. Faptul că Isus a suspinat, arată cât de mult îi păsa de suferința celui căruia I-a atins urechile și limba înainte să spună: „Deschide-te.” Vindecarea a fost instantanee, omul auzea și vorbea clar. Cei care au văzut minunea au fost foarte uimiți de puterea Lui Isus. Și chiar dacă Domnul le-a poruncit să nu spună nimănui, cu cât le spunea mai mult să tacă, cu atât îl vesteau mai mult. 14. Vindecarea unui orb la Betsaida (Marcu 8:22-26).
Marcu 8:22-26Au venit la Betsaida; au adus la Isus un orb şi L-au rugat să Se atingă de el. Isus a luat pe orb de mână şi l-a scos din sat, apoi i-a pus scuipat pe ochi, Şi-a pus mâinile peste el şi l-a întrebat:„Veziceva?” El s-a uitat şi a zis: „Vădnişteoameniumblând,darmiseparcaniştecopaci.” Isus i-apusdinnoumâinilepeochi;i-aspussăseuiteţintăşi,cânds-auitat,afosttămăduitşiavăzuttoatelucruriledesluşit. Atunci, Isus l-a trimis acasă şi i-a zis: „Să nu intri în sat şi nici să nu spui cuiva în sat.”
Domnul urma să facă ceva diferit și a preferat să-l scoată pe orb din mijlocul celor ale căror comentarii negative, puteau să-l facă să-și piardă credința că va vedea clar, după ce și-a pus prima dată mâinile peste el. Uneori Domnul ne dă o vindecare progresivă și este nevoie de credință și dorință fermă până la capăt ca să intrăm în posesia vindecării totale. Această vindecare progresivă, ca și cea a celor zece leproși care au fost vindecați în timp ce mergeau să se arate preotului ca să ducă darurile de curățire, ne ajută să înțelegem ce se întâmplă când nu primim imediat vindecarea și ne arată că trebuie să continuăm să credem până la capăt. De fapt, orice proces care implică răbdare și exersarea credinței prin lupta contra îndoielilor, ne ajută să ne maturizăm spiritual și să avem credință pentru lucruri și minuni tot mai mari. 15. Vindecarea unui lunatic (Marcu 9:14-29, Matei 17:19-21 și Luca 9:38).
Marcu 9:14-29 Când au ajuns la ucenici, au văzut mult norod împrejurul lor şi pe cărturari întrebându-se cu ei. De îndată ce a văzut norodul pe Isus, s-a mirat şi a alergat la El să I se închine. El i-a întrebat: „Despre ce vă întrebaţi cu ei?” Şi un om din norod I-a răspuns: „Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care este stăpânit de un duh mut. Oriunde îl apucă, îl trânteşte la pământ. Copilul face spumă la gură, scrâşneşte din dinţi şi rămâne ţeapăn.M-am rugat de ucenicii Tăi să scoată duhul, şi n-au putut.” „O, neam necredincios!”, le-a zis Isus. „Până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi? Aduceţi-l la Mine.” L-au adus la El. Şi, cum a văzut copilul pe Isus, duhul l-a scuturat cu putere, copilul a căzut la pământ şi se zvârcolea făcând spumă la gură. Isus a întrebat pe tatăl lui: „Câtă vreme este de când îi vine aşa?” „Din copilărie”, a răspuns el. „Şi, de multe ori, duhul l-a aruncat când în foc, când în apă, ca să-l omoare. Dar, dacă poţi face ceva, fie-Ţi milă de noi şi ajută-ne.” Isus a răspuns: „Tu zici: ‘Dacă poţi.’ Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede!” Îndată, tatăl copilului a strigat cu lacrimi: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!” Când a văzut Isus că norodul vine în fuga mare spre El, a mustrat duhul necurat şi i-a zis:„Duh mut şi surd, îţi poruncesc să ieşi din copilul acesta şi să nu mai intri în el.” Şi duhul a ieşit, ţipând şi scuturându-l cu mare putere. Copilul a rămas ca mort, aşa că mulţi ziceau: „A murit!” Dar Isus l-a apucat de mână şi l-a ridicat. Şi el s-a sculat în picioare. Când a intrat Isus în casă, ucenicii Lui L-au întrebat deoparte: „Noi de ce n-am putut să scoatem duhul acesta?” „Acest soi de draci”, le-a zis El, „nu poate ieşi decât prin rugăciune şi post.”
Matei 17:19-21Atunci, ucenicii au venit la Isus şi I-au zis deoparte: „Noi de ce n-am putut să-l scoatem?” „Din pricina puţinei voastre credinţe”, le-a zis Isus.„Adevărat vă spun că, dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: ‘Mută-te de aici colo’, şi s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinţă. Dar acest soi de draci nu iese afară decât cu rugăciune şi cu post.”
Luca 9:38 Şi un om din mijlocul mulţimii a strigat: „Învăţătorule, rogu-Te, uită-Te cu îndurare la fiul meu, fiindcă îl am numai pe el.
Avem multe de învățat din versetele de mai sus. Să remarcăm ce se întâmpla înainte ca ucenicii să eșueze în rugăciunea de eliberare pentru băiatul demonizat. Probabil că unii cărturari, profitând de lipsa Lui Isus, a lui Petru, Iacov și Ioan au început să-i atace cu întrebări dificile, pe cei nouă ucenici care nu au urcat cu Isus pe muntele schimbării la față. Cărturarii nu puneau întrebări ucenicilor pentru că doreau lămuriri, scopul lor era să-i denigreze, să-i pună în dificultate și mulțimea să-și piardă încrederea în ei și mai ales în Isus. Dacă ucenicii au fost deja tulburați de discuțiile în contradictoriu și au văzut și manifestările demonului care poseda băiatul, probabil că au început să se îndoiască că-l vor putea elibera. Acest eveniment avea loc după ce Isus i-a trimis pe ucenici doi câte doi și le-a dat putere peste duhurile necurate (Marcu 6:7). Iar în Marcu 6:13, citim că ucenicii „Scoteau mulţi draci şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau”, deci pe baza experienței știau deja că pot scoate draci din cei pentru care se rugau. Dar probabil nu știau cât de important este să nu fie tulburați când se roagă, ca să-și poată păstra credința fermă că primesc ceea ce cer. Ce îi putea tulbura? Discuțiile în contradictoriu cu cărturarii, rușinea că nu știau câte credeau că știu și poate mai mult decât toate acestea, faptul că îndoiala a început să-și facă loc în inima lor, când au văzut manifestările demonului care chinuia copilul. Iar după insuccesul rugăciunii, ne putem imagina cât de multe au avut cărturarii de comentat, poate chiar susținând că sunt și demoni care nu ascultă de Isus și ucenicii Lui. Dar bucuria lor a fost de scurtă durată. Isus s-a întors când nu se așteptau și i-a întrebat care era subiectul discuției. Cărturarii care erau plini de vervă înaintea sosirii Domnului nu au mai avut nimic de spus. A răspuns tatăl copilului spunând pentru ce a venit la ucenici și că aceștia nu au putut scoate demonul.
Răspunsul Lui Isus „’O, neam necredincios şi pornit la rău’”, este interpretat în mod diferit de diferiți teologi. Unii spun că face referire doar la ucenici, alții doar la cărturari, alții spun că se referă la ambii, iar unii spun că face referire la tot neamul iudeu și eu tind să le dau dreptate celor din urmă. Când Isus i-a numit „neam necredincios”, chiar asta a vrut să spună. Termenul „ápistos” din limba greacă, înseamnă „fără credință, neconvins” și nu se referă totdeauna la necredincioși. În Ioan 20:27 Isus folosește acest cuvânt când Îi spune lui Toma, „și nu fi necredincios, ci credincios.” „Cuvântul descrie pe cineva care respinge sau refuză credința căreia doar Dumnezeu îi poate da naștere în duhul său” (conform „HELP Word-studies”).
Pentru că în acele timpuri erau frecvente festivalurile păgâne închinate lunii și inclusiv evreii participau la ele împreună cu copiii lor, unii dintre ei ajungeau posedați de demoni. Nu știm în ce fel a ajuns posedat acest băiat, dar tatăl a spus că era așa din copilărie. Din păcate marea majoritate a iudeilor nu credeau că Isus este Mesia și inima lor era pornită mai repede spre rău decât spre bine. Isus a continuat spunând, „’Până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi? Aduceţi-l la Mine.’” Domnul le spunea de fapt că este cazul să-și schimbe atitudinea și să înceapă să creadă adevărul, pentru că urma să plece din mijlocul lor și aveau nevoie să creadă că El este Mesia ca să se roage pentru vindecări și eliberări în Numele Lui.
Insuccesul ucenicilor și faptul că demonul l-a trântit din nou pe băiat, probabil că l-au făcut pe tată să înceapă să se îndoiască că-și va vedea fiul sănătos. El a zis: „dacă poţi face ceva, fie-Ţi milă de noi şi ajută-ne.” Isus a răspuns: „Tu zici: ‘Dacă poţi.’ Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede!” Îndată, tatăl copilului a strigat cu lacrimi: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!” (Marcu 9:22b-24). Disperarea tatălui era accentuată de faptul că era sigurul lui copil, așa cum aflăm din Luca 9:38. Răspunsul Lui Isus este menit să întărească credința oricui îl aude cu adevărat. Pe de altă parte, răspunsul tatălui pare a fi o contradicție în termeni. Dar să ne amintim că și noi, chiar și atunci când avem credința fermă că vom primi ce cerem de la Domnul, dacă durează un timp până primim răspunsul, tindem să avem și gânduri de îndoială, la care trebuie să ne opunem cât mai repede, folosind versetele pe care ne bazăm cererea.
Probabil copilul era încă culcat la pământ când „Isus a mustrat duhul necurat şi i-a zis: ’Duh mut şi surd, îţi poruncesc să ieşi din copilul acesta şi să nu mai intri în el.’ Şi duhul a ieşit, ţipând şi scuturându-l cu mare putere. Copilul a rămas ca mort, aşa că mulţi ziceau: ’A murit!’ Dar Isus l-a apucat de mână şi l-a ridicat. Şi el s-a sculat în picioare.” (Marcu 9:25b-27). Domnul a poruncit cu autoritate demonului mut și surd nu doar să iese din copil dar și să nu mai intre pe viitor. Este posibil ca duhul rău să nu fi stat permanent în copil, doar să îl fi posedat din când în când, ceea ce putem deduce și din explicațiile tatălui (Marcu 9:18).
Când ucenicii au întrebat în privat, de ce nu au putut scoate demonul, Apostolul Matei a descris conversația mai în detaliu decât Marcu și Luca, „Din pricina puţinei voastre credinţe”, le-a zis Isus „Adevărat vă spun că, dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: ‘Mută-te de aici colo’, şi s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinţă.Dar acest soi de draci nu iese afară decât cu rugăciune şi cu post.” (Matei 17:20-21). Deci, Domnul spune că nu au avut destulă credință, sau că s-au îndoit că băiatul putea fi eliberat? Isus a spus în altă împrejurare că grăuntele de muștar este cea mai mică dintre toate seminţele de pe pământ”, iar dacă atât de puțină credință este suficientă ca să mutăm munții și nimic nu ar fi imposibil, înseamnă că ucenicii nu au avut deloc credință că pot scoate acel demon. Sau poate credința le-a fost contrabalansată de îndoială? Cuvântul original din limba greacă, tradus „puțină credință”, este cuvântul compus „oligópistos”, format din „olígos”, care înseamnă „în număr mic, slab calitativ” și „pistis” , care înseamnă „credință”. Expresia „puțină credință” este folosită cel mai frecvent pentru cei care nu aud vocea Domnului (Ioan 10:3,4,27), sau care nu sunt interesați de o relație apropiată cu El (conform „HELP Word-studies”). Este posibil ca demonul din băiat să îl fi trântit și chinuit la fel cum a făcut când tatăl urma să îl ducă înaintea Lui Isus, tocmai pentru că nu voia să fie scos. Dacă ucenicii au văzut cât de puternic era acel demon, puteau începe să se îndoiască că pot ajuta copilul. Când Isus a spus că „acest soi de draci nu iese afară decât cu rugăciune şi cu post”, probabil a spus că demonii de acel rang nu ies ușor, nu este suficient să li se spună: „Ieși afară”. Isus a făcut doar atât, dar ucenicii nu erau Isus. Să ne amintim că la acel moment nu erau botezați cu Duhul Sfânt pentru că Isus nu fusese încă înălțat. De ce a spus Isus că era nevoie de rugăciune și post pentru eliberare? Prin rugăciune Îi cerem ajutorul Lui Dumnezeu, Îl rugăm pe El să facă ce avem nevoie, iar prin post și studiul Scripturii, ne apropiem de Dumnezeu, învățăm să ne disciplinăm trupul și ne întărim credința. Probabil ucenicii după ce au scos demoni fără probleme, doar poruncindu-le, când Isus le-a dat autoritatea să o facă, au fost siguri că se va întâmpla la fel și în cazul băiatului demonizat. Niciunul dintre noi nu este la același nivel spiritual tot timpul și nici ucenicii nu erau. Să ne amintim că la scurt timp după ce au părăsit mulțimea, le-a venit în gând să afle care dintre ei este cel mai mare (Luca 9:46). Chiar dacă erau zi și noapte cu Isus, inimile lor nu erau tot timpul unde ar fi trebuit să fie, iar atunci când s-au rugat pentru băiat, eșecul a arătat nivelul spiritual la care erau. Trebuie să petrecem zilnic timp cu Domnul în rugăciune, laudă și închinare, mulțumire și studiul Cuvântului, dacă vrem să fim sănătoși și binecuvântați și gândul nostru să fie permanent îndreptat spre El, indiferent ce avem de făcut. Dușmanul folosește orice portiță deschisă prin păcate pentru care nu ne-am cerut iertare și nu va asculta când îi poruncim să plece în Numele Lui Isus. Trebuie să ne păstrăm inimile curate și saturate cu adevărul Scripturii ca să putem folosi autoritatea pe care o avem în Numele Lui Isus.
16.Vindecarea a doi orbi (Matei 20:29-34, Marcu 10:46-52 și Luca18:35-43).
Matei 20:29-34 Când au ieşit din Ierihon, o mare gloată a mers după Isus. Şi doi orbi şedeau lângă drum. Ei au auzit că trece Isus şi au început să strige: „Ai milă de noi, Doamne, Fiul lui David!” Gloata îi certa să tacă. Dar ei mai tare strigau: „Ai milă de noi, Doamne, Fiul lui David!” Isus S-a oprit, i-a chemat şi le-a zis: „Ce vreţi să vă fac?” „Doamne”, I-au zis ei, „să ni se deschidă ochii!” Lui Isus I s-a făcut milă de ei, S-a atins de ochii lor şi îndată orbii şi-au căpătat vederea şi au mers după El.
Marcu 10:46-52 Au ajuns la Ierihon. Şi, pe când ieşea Isus din Ierihon cu ucenicii Săi şi cu o mare mulţime de oameni, fiulluiTimeu,Bartimeu,uncerşetororb, şedea jos, lângă drum, şi cerea de milă. El a auzit că trece Isus din Nazaret şi a început să strige: „Isuse,FiulluiDavid,aimilădemine!” Mulţiîlcertausătacă,darelşimaitarestriga: „Fiul lui David, ai milă de mine!” Isus S-a oprit şi a zis: „Chemaţi-l!” Au chemat pe orb şi i-au zis: „Îndrăzneşte,scoală-te,căcitecheamă.” Orbulşi-aaruncathaina,asăritşiavenitlaIsus. Isus a luat cuvântul şi i-a zis: „Ce vrei să-ţi fac?” „Rabuni”, I-a răspuns orbul, „să capăt vederea.” Şi Isus i-a zis: „Du-te, credinţa ta te-a mântuit.”Îndată orbul şi-a căpătat vederea şi a mers pe drum după Isus.
Apostolul Matei menționează doi orbi vindecați. Probabil unul era numit Bartimeu, și al doilea a fost omis în relatările lui Marcu și Luca. Este de asemenea posibil să fie vorba despre persoane diferite, vindecate în instanțe diferite. Important este cum a survenit vindecarea. Și în acest caz, credința a fost cheia vindecării. Dar ca să înțelegem cum a arătat Bartimeu că avea credință, trebuie să știm că în acele timpuri, cerșetorii purtau un anumit tip de haină, prin care autoritățile le recunoștea statutul de cerșetori, pe baza handicapului de care sufereau și din cauza căruia nu puteau munci ca să-și câștige existența.Când a auzit Bartimeu că trece Isus, a strigat, „’Isuse,FiulluiDavid,aimilădemine!’” și indiferent cât încercau cei din jur să-l facă să tacă, el striga mai tare. Bartimeu știa că Isus este Fiul Lui Dumnezeu și îl poate vindeca. Nu s-a lăsat intimidat de opoziția celor din jur, a continuat să strige până a primit ce-și dorea, arătând că avea credința fermă, în duhul lui, că Isus era Fiul Lui Dumnezeu și îl va vindeca. Când l-a chemat Isus, orbul a știut că nu va mai avea nevoie de haina de cerșetor și a aruncat-o, pentru că urma să-și primească vederea și să ducă o viață normală. Când Isus l-a întrebat: „’Ce vrei să-ţi fac?’ ‚Rabuni’, I-a răspuns orbul, ‚să capăt vederea.’ Şi Isus i-a zis: ’Du-te, credinţa ta te-a mântuit.’ Îndată orbul şi-a căpătat vederea.” (Marcu 10:51-52a). Bartimeu știa exact ce voia de la Domnul, a crezut, a cerut și a primit „îndată”. 17. Vindecarea unei femei gârbove (Luca 13:10–17).
Luca 13:10–13 Isus învăţa pe norod într-o sinagogă în ziua Sabatului. Şi acolo era o femeie stăpânită de optsprezece ani de un duh de neputinţă; era gârbovă şi nu putea nicidecum să-şi îndrepte spatele. Când a văzut-o Isus, a chemat-o şi i-a zis: „Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta.” Şi-a întins mâinile peste ea: îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu. Dar fruntaşul sinagogii, mâniat că Isus săvârşise vindecarea aceasta în ziua Sabatului, a luat cuvântul şi a zis norodului: „Sunt şase zile în care trebuie să lucreze omul; veniţi dar în aceste zile să vă vindecaţi, şi nu în ziua Sabatului!” „Făţarnicilor”, i-a răspuns Domnul; „oare în ziua Sabatului nu-şi dezleagă fiecare din voi boul sau măgarul de la iesle şi-l duce de-l adapă? Dar femeia aceasta, care este o fiică a lui Avraam şi pe care Satana o ţinea legată de optsprezece ani,nu trebuia oare să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua Sabatului?” Pe când vorbea El astfel,toţipotrivniciiLuiaurămasruşinaţi; şi norodul se bucura de toate lucrurile minunate pe care le făcea El.
Poate că Isus alegea sinagogile în care să învețe norodul în ziua Sabatului și ca să ajungă aproape de unii bolnavi pe care nu-i putea întâlni în alt loc. Isus a făcut multe vindecări în ziua de Sabat, chiar dacă liderii religioși ai vremii urmăreau acest aspect, tocmai pentru că nu aveau de ce să-L învinuiască.
Când a văzut-o Isus pe femeia legată de Satan prin duhul de neputință „a chemat-o şi i-a zis: ‘Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta.’ Şi-a întins mâinile peste ea: îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu.” (Luca 13:12b-13). Probabil această femeie se adaptase la neputința ei, așa cum alegem mulți să facem, în loc să urâm boala și să luptăm contra ei din momentul în care încearcă să se instaleze. Dar Lui Isus i-a păsat de suferința ei și „a chemat-o” ca s-o vindece. Femeia nu-și putea îndrepta spatele de optsprezece ani, dar pentru fruntașul sinagogii, legalismul era mai important decât bucuria că acea femeie a fost vindecată după atâția ani de chin. În dragostea Sa, Isus a ales să vindece fără întârziere pe cine avea nevoie de vindecare, chiar dacă știa că iudeii căutau motive să-L învinuiască și să-i facă rău. Niciunul dintre noi nu avem vreun motiv real să credem că nu-i pasă de suferința noastră și că nu vrea să ne atingă cu puterea Lui de vindecare. Aleluia! 18. Vindecarea unui bolnav de dropică (Luca 14:1-6).
Luca 14:1-6 Într-o zi de Sabat, Isus a intrat în casa unuia din fruntaşii fariseilor ca să prânzească. Fariseii Îl pândeau de aproape. Şi înaintea Lui era un om bolnav de dropică. Isus a luat cuvântul şi a zis învăţătorilor Legii şi fariseilor: „Oare este îngăduit a vindeca în ziua Sabatului sau nu?” Ei tăceau. Atunci, Isus a luat de mână pe omul acela, l-a vindecat şi i-a dat drumul. Pe urmă, le-a zis: „Cine dintre voi, dacă-i cade copilul sau boul în fântână, nu-l va scoate îndată afară, în ziua Sabatului?” Şi n-au putut să-I răspundă nimic la aceste vorbe.
Pentru că știa că fariseii îl urmăreau îndeaproape, Isus i-a întrebat dacă este îngăduit, nu dacă este permis, „a vindeca în ziua Sabatului”. Chiar dacă toți știau că Legea mozaică interzicea să lucrezi în Sabat, dar permitea anumite excepții, niciunul nu i-a răspuns Domnului. Acolo era un om bolnav de dropică care probabil spera să fie vindecat. Isus l-a luat de mână pe bolnav și toată acumularea de lichid care îi umfla corpul a dispărut. După ce l-a vindecat, i-a întrebat pe învățătorii Legii și pe farisei care dintre ei nu și-ar salva copilul sau boul căzut în fântână. În înțelepciunea Sa, Domnul le-a arătat că este îngăduit să eliberezi un om din captivitatea bolii care-l chinuie. Nu mai puteau comenta nimic, iar bolnavul de dropică a revenit la o viață normală. Slavă Domnului! 19.Vindecarea fiului slujbașului împărătesc (Ioan 4:47-53).
Ioan 4:47-53 Slujbaşul acesta a aflat că Isus venise din Iudeea în Galileea, s-a dus la El şi L-a rugat să vină şi să tămăduiască pe fiul lui, care era pe moarte. Isus i-a zis: „Dacă nu vedeţi semne şi minuni, cu niciun chip nu credeţi!” Slujbaşul împărătesc I-a zis: „Doamne, vino până nu moare micuţul meu.” „Du-te”, i-a zis Isus, „fiul tău trăieşte.” Şi omul acela a crezut cuvintele pe care i le spusese Isus şi a pornit la drum. Pe când se cobora el, l-au întâmpinat robii lui şi i-au adus vestea că fiul lui trăieşte. El i-a întrebat de ceasul în care a început să-i fie mai bine. Şi ei i-au zis: „Ieri, în ceasul al şaptelea, l-au lăsat frigurile.” Tatăl a cunoscut că tocmai în ceasul acela îi zisese Isus: „Fiul tău trăieşte.” Şi a crezut el şi toată casa lui.
Slujbașul împărătesc a parcurs aproximativ 30 de kilometri pe teren muntos și cel mai probabil pe jos, ca să ajungă din Capernaum în Cana, unde era Isus. Era un tată disperat și nu a precupețit niciun efort ca să-și salveze fiul. Este posibil ca Isus să nu-i fi adresat lui cuvintele „’Dacă nu vedeţi semne şi minuni, cu niciun chip nu credeţi!’”, pentru că tatăl L-a crezut pe Isus când i-a spus să meargă acasă că fiul lui trăiește, și a acționat pe baza credinței, pornind spre casă. Oriunde era prezent Isus erau și mulți oameni simpli, cărturari și farisei, care erau atrași de El, din diferite motive. Domnul știa care dintre ei nu credeau că El este Mesia și este posibil să se fi adresat lor, așa cum a făcut-o și în Iudeea. Pentru că tatăl copilului avea mult de mers, robii lui au plecat de acasă din clipa în care copilul s-a făcut bine ca să-l întâlnească și să-i dea cât mai repede vestea vindecării. Pentru că ora la care copilul fusese vindecat, era cea la care Isus i-a spus tatălui că fiul lui trăiește și acesta a crezut împreună cu casa lui că Isus este Fiul Lui Dumnezeu. Minunea vindecării a condus la credința pentru mântuire! 20. Vindecarea slăbănogului de 38 de ani Ioan 5:3-14).
Ioan 5:3-14 În pridvoarele acestea zăceau o mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, care aşteptau mişcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora, din când în când, în scăldătoare şi tulbura apa. Şi cel dintâi care se cobora în ea, după tulburarea apei, se făcea sănătos, orice boală ar fi avut. Acolo se afla un om bolnav de treizeci şi opt de ani. Isus, când l-a văzut zăcând şi fiindcă ştia că este bolnav de multă vreme, i-a zis: „Vrei să te faci sănătos?” „Doamne”, I-a răspuns bolnavul, „n-am pe nimeni să mă bage în scăldătoare când se tulbură apa şi, până să mă duc eu, se coboară altul înaintea mea.” „Scoală-te”, i-a zis Isus, „ridică-ţi patul şi umblă.” Îndată omul acela s-a făcut sănătos, şi-a luat patul şi umbla. Ziua aceea era o zi de Sabat. Iudeii ziceau deci celui ce fusese vindecat: „Este ziua Sabatului, nu-ţi este îngăduit să-ţi ridici patul.” El le-a răspuns: „Cel ce m-a făcut sănătos mi-a zis: ‘Ridică-ţi patul şi umblă.’” Ei l-au întrebat: „Cine este omul acela care ţi-a zis: ‘Ridică-ţi patul şi umblă’?” Dar cel vindecat nu ştia cine este, căci Isus Se făcuse nevăzut din norodul care era în locul acela. După aceea, Isus l-a găsit în Templu şi i-a zis: „Iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău.”
Este interesant, că chiar dacă erau „o mulțime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi” care așteptau tulburarea apei să poată fi vindecați, niciunul nu L-a recunoscut pe Isus, iar Domnul s-a dus la unul singur și nici după vindecarea lui nu citim că ceilalți l-ar fi rugat pe Isus să îi vindece. Este un caz special, în care Isus întreabă bolnavul „Vrei să te faci sănătos?”. Cred că Domnului i s-a făcut milă de el, pentru că suferea de 38 de ani. Probabil s-a obișnuit cu boala, cu rutina să i se aducă mâncare și să nu facă nimic, decât probabil să discute cu cei care zăceau bolnavi ca și el. Nici după ce Isus l-a întrebat dacă vrea să fie vindecat, nu a răspuns răspicat: „Da Doamne, Te rog vindecă-mă!” Dimpotrivă și-a căutat scuze. Și chiar dacă știa că nu poate ajunge la timp în apa care-l putea vindeca, se complăcea în acea situație. Cu siguranță nu a fost vindecat pe baza credinței lui, a fost doar mila Domnului. Partea lui a fost doar că s-a ridicat când i-a spus Domnul: „’Scoală-te, ridică-ţi patul şi umblă.’ Îndată omul acela s-a făcut sănătos, şi-a luat patul şi umbla” (Ioan 5:8-9). Dacă ar fi continuat să creadă că nu se poate ridica și nu ar fi depus efortul să facă ce i-a spus Isus să facă, nu ar fi primit vindecarea. Credința fără fapte este moartă, adică nu produce nimic, nu are rezultate. Din ceea ce i-a spus Isus celui vindecat, deducem că păcatele lui aveau legătură cu boala de care a suferit. Avertismentul este serios: „să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău”. Păcatul este rădăcina bolii și a tot ce este rău și nu ne putem aștepta să ducem vieți îmbelșugate și să fim sănătoși când alegem să trăim în păcat. 21. Vindecarea celor zece leproşi (Luca 17:11-19).
Luca 17:11-19Isus mergea spre Ierusalim şi a trecut printre Samaria şi Galileea. Pe când intra într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi. Ei au stat departe, şi-au ridicat glasul şi au zis: „Isuse, Învăţătorule, ai milă de noi!” Când i-a văzut Isus, le-a zis:„Duceţi-vă şi arătaţi-vă preoţilor!” Şi pe când se duceau, au fost curăţiţi. Unul din ei, când s-a văzut vindecat, s-a întors, slăvind pe Dumnezeu cu glas tare. S-a aruncat cu faţa la pământ la picioarele lui Isus şi I-a mulţumit. Era samaritean. Isus a luat cuvântul şi a zis: „Oare n-au fost curăţiţi toţi cei zece? Dar ceilalţi nouă unde sunt? Nu s-a găsit decât străinul acesta să se întoarcă şi să dea slavă lui Dumnezeu?” Apoi i-a zis: „Scoală-te şi pleacă; credinţa ta te-a mântuit.”
Din cei zece leproși unul era samaritean, și chiar dacă evreii și samaritenii nu aveau legături, pentru că erau contagioși și erau obligați să stea departe de comunitate, se pare că au trecut peste divergențele legate de originea lor, și erau împreună. Nu știm cum au aflat despre minunile pe care le făcea Isus, cert este că au crezut că îi poate vindeca și au strigat să aibă milă de ei. Probabil că la început nu credeau că Isus este Mesia, pentru că l-au numit doar învățător și poate de aceea vindecarea lor a fost graduală. Isus le-a testat credința, și pentru că au acționat crezând că vor primi ce s-au rugat, au intrat în posesia vindecării. Probabil că în timp ce mergeau spre preoți ca să împlinească ce spunea Legea, vedeau și simțeau cum li se curăța pielea și se refăceau țesuturile distruse de lepră. Preoții trebuiau să constate că sunt curățiți, să împlinească jertfele cerute de Lege și să le dea dreptul să revină în comunitate. Dacă cei zece nu ar fi făcut ce le-a cerut Isus să facă, nu ar fi fost vindecați. Numai samariteanul „când s-a văzut vindecat, s-a întors, slăvind pe Dumnezeu cu glas tare. S-a aruncat cu faţa la pământ la picioarele Lui Isus şi I-a mulţumit.” (Luca 17:15-16). La început toți s-au rugat făcând apel la mila Lui Isus. Dar se pare că credința celor nouă iudei s-a limitat la primirea vindecării, și nu a fost suficient de profundă ca să primească mai mult de atât. Pentru că samariteanul a fost mulțumitor și a crezut în Domnul, a primit mai mult decât vindecarea trupului. Cuvântul original din limba greacă, tradus „a mântuit” este „sesōken”, care este perfectul compus al verbului „sozo”, care știm deja că înseamnă „a vindeca, a salva și a mântui” și face referire la vindecarea fizică și spirituală pe care a câștigat-o Isus la cruce pentru noi. Samariteanul mulțumitor și credincios a fost vindecat atât fizic cât și spiritual, și avea înainte o viață cu totul nouă și binecuvântată! 22.Vindecarea unui orb din naştere (Ioan 9:1-11).
Ioan 9:1-11 Când trecea, Isus a văzut un orb din naştere. Ucenicii Lui L-au întrebat: „Învăţătorule, cine a păcătuit: omul acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?” Isus a răspuns: „N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinţii lui, ci s-a născut aşa, ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Cât este ziuă, trebuie să lucrez lucrările Celui ce M-a trimis; vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze. Cât sunt în lume, sunt Lumina lumii.” După ce a zis aceste vorbe, a scuipat pe pământ şi a făcut tină din scuipat. Apoi a uns ochii orbului cu tina aceasta şi i-a zis: „Du-te de te spală în scăldătoarea Siloamului” (care, tălmăcit, înseamnă: „Trimis”). El s-a dus, s-a spălat şi s-a întors văzând bine. Vecinii şi cei ce-l cunoscuseră mai înainte ca cerşetor ziceau: „Nu este acesta cel ce şedea şi cerşea?” Unii ziceau: „El este.” Alţii ziceau: „Nu, dar seamănă cu el.” Şi el însuşi zicea: „Eu sunt.” Deci i-au zis: „Cum ţi s-au deschis ochii?” El a răspuns: „Omul acela, căruia I se zice Isus, a făcut tină, mi-a uns ochii şi mi-a zis: ‘Du-te la scăldătoarea Siloamului şi spală-te.’ M-am dus, m-am spălat şi mi-am căpătat vederea.”
Și în acest caz Isus a inițiat vindecarea. Isus l-a văzut pe orb și s-a atins de el, fără ca acesta să Îl roage să-l vindece. Probabil că i-a pus pământ amestecat cu salivă pe ochi ca să fie nevoie să acționeze pe baza credinței că va putea vedea după ce ajungea să se spele în cealaltă parte orașului. Era un efort pentru el să ajungă acolo, și ar fi putut spune că orice apă ar putea să-l ajute, și că este absurd să parcurgă atâta drum pe străzile pline de oameni, când el nu vedea. Dar orbul a făcut ce i-a spus Domnul, nu a lăsat nimic să-l oprească din drum și chiar dacă nu i-a cerut să îl vindece, prin ascultare s-a întors văzând pentru prima dată în viața Lui. Revenirea vederii i-a schimbat fizionomia și nici chiar unii dintre cunoscuți nu-l mai recunoșteau. Chiar dacă la început nu a știut cine era Isus, pentru că a făcut ce i-a cerut Domnul, a primit vindecarea și a început să vadă.